Manastirea Cășiel

Mănăstirea Cășiel

Plaiurile transilvănene, scăldate în sângele martirilor străbuni iubitori de neam şi ţară, ascund taine pe care doar inimile, ochii şi urechile curăţite de mizeria prezentului le pot afla din glasul clopotelor bisericilor bătrâne, crucile mormintelor, susurul izvoarelor, freamătul codrilor, blândeţea câmpiilor şi, nu în ultimul rând, din atâtea file de istorie păstrată în viu grai şi şi scrisă în sângele fiecărei generaţii de români.

            S-ar putea spune că în Transilvania, marea minune este că încă ne putem închina ortodox. Aceasta deoarece atât de grele au fost încercările de distrugere a tot ce înseamnă Ortodox, Român şi Românesc, încât se poate spune despre Ardeal că este plaiul martir al ţării. Sfintele biserici şi mănăstiri, deşi mai puţin numeroase comparativ cu alte provincii româneşti, sunt o mărturie a identităţii noastre ca neam.

Începuturile vieţii monahale pe Valea Căşielului sunt mult adâncite într-un timp trecut şi uitat, scăpat consemnării documentare şi colective.

Sfânta Mănăstire „Înălţarea Sfintei Cruci” Căşiel este a doua mănăstire întemeiată pe Valea Căşielului deoarece, potrivit unor documente din arhiva fostului comitat Solnoc-Dăbâca, în partea se SV a satului Strâmbu exista cel puţin la sfârşitului secolului al XVII-lea o mănăstire ortodoxă de călugări. Coordonatele corespund toponimelor Valea Fanti şi Mănăstirea Fanti. În perioada 1717-1735, în condiţiile unui susţinut efort oficial de impunere a unirii cu Biserica Catolică, comitele Solnocului Interior, Nicolae Torna, catolic fanatic şi susţinătorul viitorului episcop greco-catolic Pataki Georgiu (numit de nicolae Iorga „episcopul împăratului”), a dispus distrugerea mai multor locaşuri de cult ortodoxe. Între ele s-a numărat şi mănăstirea Fanti. Memoria colectivă a păstrat toponimic şi legendar amintirea mănăstirii. Între anii 1994-1995, obştea mănăstirii Căşiel a ridicat o modestă biserică de lemn pe locul unde se presuspune a fi fost vechiul loc de rugă.

casiel

A doua mănăstire întemeiată pe Valea Căşielului – a Strâmbului cum i s-a  spus sau a Căşielului cum începe să i se spună – este primul şi unicul aşezământ monahal căruia i se cunosc ctitorul şi data întemeierii. în anul 1765 Ieromonahul Pahomie (Filip) Georgiu ridică aici, pe partea sa de moştenire, o mănăstire de călugări, cu biserică lemn şi o căsuţă de bârne, demolată în anii Primului Război Mondial. Poate nu întâmplător a închinat ctitorul acest locaş Înălţării Sfintei Cruci, pentru că în acele vremuri toţi românii ortodocşi din Transilvania îşi duceau crucea pribegiei în propria ţară, sub greul jug al stăpânirii străine, şi doar privirea la Semnul cel mântuiror înălţat de Sfântul Împărat Constantin le mai putea da nădejde.

Biserica Casiel

Între august 1784 şi aprilie 1785, împăratul Iosif al II-lea dispune desfiinţarea mănăstirilor ortodoxe din Ardeal care mai rămăseseră după acţiunea generalului Buccow din 1761-1762, excepţie făcând doar acelea unde exista şi o şcoală pentru „învăţarea pruncilor”. Nu se cunoaşte de când funcţiona aici o şcoală, dar presupunerea este că din 1785, pentru că mănăstirea a fost cruţată de tunurile generalului Buccow. Pe la 1780 ctitorul este chemat la cele veşnice de Creatorul său.

În 1823, în urma unui incendiu, biserica a ars, dar pietatea localnicilor a reconstruit-o.

Între 1834-1853 este epoca de înflorire a acestui asezământ, odată cu venirea aici a preotului Vasile Ardelean, profesor de retorică şi poezie, care întreprinde o frumoasă acţiune de luminarea a minţilor şi inimilor copiilor din sat şi împrejurimi, la şcoala sa de diecie. După plecarea în anul 1853 a dascălului şi până în anul 1863 viaţa mănăstirii continuă, dar niciodată cu mai mult de un vieţuitor.

După 1863 până în anul 1956 mănăstirea nu a mai avut călugări, rămânând în tot acest timp de aproape un veac biserică de sat, Valea Căşielului fiind filie a satului Strâmbu.

În 1920 acoperişul bisericii s-a năruit, dar localnicii, la iniţiativa dacălului Gheorghe Prigoană, l-au reparat, prelungind cu câţiva ani viaţa bisericii.

În iarna anului 1925, bătrâna biserică de lemn s-a prăbuşit sub povara zăpezii. Primăvara, enoriaşii satului Strâmbu şi ai cătunului Valea Căşielului au cumpărat  actuala biserică de lemn din satul Canci (acum Dumbrăveni, judeţul Bistriţa Năsăud). Aceasta este tot o „nestemată de mare preţ”, fiind ea însăşi monument istoric, datând din secolul al XVIII-lea, cu o istorie deosebită. Aducerea aici a bisericii de lemn, nu numai că a alinat durerea creştinilor cătunului pentru pierderea locaşului zidit de Ieromonahul Pahomie, dar a adus la picioarele Crucii Mântuitorului, harul şi ecoul  rugăciunilor şi lacrimilor izvorâte din inimile vrednicilor ţărani români din satele Ciceu-Giurgeşti şi Canci (Dumbrăveni), unde a funcţionat ca biserică de sat.

Biserica de lemn impresionează prin simplitatea ei. Este ridicată pe o fundaţie de piatră, cu pereţi din lemn de stejar şi acoperiş din draniţă de brad. Deşi de mici dimensiuni, este compartimentată în pronaos, naos şi altar. Pronaosul este separat de naos prin doi stâlpi masivi care susţin şi una din laturile cafasului, peste care se înalţă turnul-clopotniţă de formă pătrată, terminat cu un coif evazat. Clopotul a fos dăruit de creştinii din Ciocmani şi Băbeni.

Iconostasul, simplu şi el, are doar grinda transversală de deasupra uşilor sculptată cu motive florale. Uşile împărăteşti, despărţite de cele diaconeşti doar prin doi stâlpi înguşti, sunt sculptate şi împodobite cu şase icoane ovale pe trei nivele: Sfinţii  Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Arhanghel Gavriil şi Preasfânta Fecioară Maria în momentul Buneivestiri, şi doi îngeri înaripaţi. Iconostasul are o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, în jurul căreia sunt aşezate simetric icoanele litografiate ale praznicelor împărăţeşti şi ale sfinţilor apostoli. Bătrânii preţuiesc icoana Maicii Domnului de pe iconostas ca pe una făcătoare de minuni, căci în timpul tinereţii lor se făceau procesiuni cu icoana, mai ales de sărbătoarea Înălţării Sintei Cruci, şi există credinţa că nici o rugăciune înălţată aici nu rămâne fără răspuns.

interiorcasiel

Pe partea din altar a grinzii transversale de pe uşile iconostasului se mai văd palide urme de pictură şi fragmente ilizibile ale unei inscripţii cu litere chirilice, ceea ce pledează pentru vechimea ei. Sfânta masă este din piatră masivă cioplită. Pe cupolă pictura este executată pe pânză aplicată.

Prin 1936-1937 s-a început construirea unei case monahale, demolată în primăvara anului 1991.

în anul 1951, Arhimandritul Varahiil Jitaru, stareţul Mănăstirii Nicula, sugerează Preasfinţitului Episcop Nicolae Colan, redeschiderea mănăstirii Strâmbului şi popularea ei cu monahii care să contribuie la „înviorarea religioasă a credincioşilor din acea parte a locului”. Înfruntând multele piedici puse de regimul democrat-popular ateist, Preasfinţitul Nicolae Colan obţine abia în 1955 aprobarea din partea acestuia pentru redeschiderea mănăstirii Strâmbului ca mănăstire de maici. La 14 septembrie 1955, în prezenţa episcopului-vicar Sabin Truţa, a protopopului Dumitru Purdea şi a unui sobor de 10 preoţi, în prezenţa a peste 300 de pelerini, a fost sărbătorit hramul ca al unui locaş monahal, cu toate că aprobarea din partea Sfântului Sinod la cererea Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului a venit abia la 26 septembrie.

În vara anului 1956 arhimandritul Justinian Chira, atunci stareţul Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia a închegat prima obşte la Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” Strâmbu. Era vorba de câteva maici originare din satele din împrejurimi, venite de la mănăstirile Surpatele, Tismana, Timişeni, Topliţa. Preasfinţitul Episcop Nicolae Colan a numit ca duhovnic al obştii pe arhimandritul Justinian Chira, stareţul Rohiei, care a fost ajutat în această direcţie de Ieromonahul Serafim Man, viitorul stareţ al mănăstirii Rohia .

Ca întâi-stătătoare ale obştii au fost numite ca locţiitoare de stareţă sora Ioana Bud în 1956, monahia Maria (Minerva) Cristea în 1957 şi Teofilia (Terezia) Man în 1958.

legătura duhovnicească dintre mănăstirile Căşiel şi Rohia este statornicită prin crucea din sfântul altar, „Dăruită de obştea sfintei mănăstiri de la Rohia pentru Mănăstirea ortodoxă română de maici, de la Strâmbu – În ziua prăznuirii celui dintâi hram. 14 septembrie 1956”.

altar

În pofida multelor greutăţi cu care s-a confruntat, viaţa monahală a continuat până în  octombrie 1959, când prin Decretul 410 autoriăţile comuniste au decis desfiinţarea mănăstirii, maicile au fost constrânse să plece, biserica rămânând peste 30 de ani ca biserică de mir, filie a Parohiei Strâmbu. Între anii 1980 şi 1981 biserica a fost reparată capital şi resfinţită de către  Preasfinţitul episcop-vicar Justinian Chira, cu ocazia hramului din 14 septembrie 1981. Casa monahală a servit drept şcoală cu clasele I-IV pentru copiii din cătun, până în 1989.

După evenimentele din 1989, odată cu dreptul la libertatea de exprimare religioasă a tuturor cetăţenilor României,  la iniţiativa preotului Silviu Pop, parohul Strâmbului, Hutei şi Căşielului, credincioşii de aici s-au hotărât să solicite Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului aprobarea pentru reînfiinţarea mănăstirii din Valea Căşielului, ca mănăstire de maici. Acţiunea a fost susţinută cu bucurie de Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Teofl Herineanu şi de Preasfinţitul episcop-vicar Irineu Pop Bistriţeanul, care au dat binecuvântările necesare pentru începerea demersurilor legale şi de şantier. În vara anului 1991  Sfântul Sinod al bisericii Ortodoxe Române a aprobat, iar Secretariatul de Stat pentru Culte a autorizat reînfiinţarea mănăstirii.

Având nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în primăvara lui 1991, au început lucrările de reînnoire a mănăstirii Căşiel, iar de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la 23 aprilie 1991 Preasfinţitul episcop-vicar Irineu Pop Bistriţeanul a săvârşit prima sfântă liturghie arhierească.

Vechea casă monahală de lemn, aflată în avansată stare de degradare, nu a mai putut fi recondiţionată, impunându-se demolarea ei şi înaintarea demersurilor necesare pentru construirea unei noi case monahale. Astfel, la 20 iulie 1991, preotul paroh Silviu Pop a săvârşit rugăciunea pentru punerea pietrei de temelie a casei monahale, a sfinţit fundaţia, făcând rugare la începerea temeliei casei monahale.

La 14 septembrie 1991, de hramul bisericii vechi, Preasfinţitul episcop-vicar Irineu Pop Bistriţeanul a declarat reînfiinţarea mănăstirii „Înălţarea Sfintei Cruci” Căşiel ca mănăstire de maici, precum şi instalarea în funcţia de stareţă a monahiei Varvara Georgiu.

Împletind slujbele bisericii, rugăciunea personală şi munca, Dumnezeu a privit cu ochi blânzi noua familie ce sporea aici cu fiecare an, atât duhovniceşte, cât şi numeric, sub oblăduirea maicii stareţe. Pentru obştea nou-formată, venirea la 1 august 1993 a Ieromonahului Serafim bădilă de la Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” din Oradea, ca duhovnic, a prilejuit o mare bucurie. Acum, toate condiţiile pentru o autentică viaţă monahală erau îndeplinite: săvârşirea zilnică celor şapte laude, a Sfintei Liturghii, povăţuirea duhovnicească şi administrativă a vieţuitoarelor aşezământului dar şi a tuturor celor aflaţi în vreme de cumpănă şi nevoi ce căutau alin în această oază duhovnicească.

Iată că, odată reînălţată sfânta cruce, aici pe valea Căşielului, a venit în sfârşit şi „vestirea cea bună”: oricât ar fi de greu, Ortodoxia sub semnul cel mântuitor, niciodată nu cade, ci se înalţă mereu, reînviind prin Învierea Celui Preaînalt. în 14 septembrie 1994, de sărbătoarea „Înălţării Sfintei Cruci”, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, a sfinţit paraclisul cu hramul „Buna Vestire”.

Paraclisul, ca şi biserica monument-istoric, se distinge prin simplitate. Îţi aminteşte prin forma ei, că te afli în singura corabie a mânturii, care poate străbate valurile învolburate ale vieţii până la limanul cel fericit şi liniştit, având la catarg Sfânta Cruce, iar la cârmă pe Domnul nostru Iisus Hristos. Împodobit cu pictura în tehnica frescă în stil neobizantin şi a icoanelor de pe iconostas, realizate de către pictorul Vasile Niţescu din Bucureşti, precum şi prin rodul muncii lui Leon Vasile din Târgu-Neamţ, care a sculptat în lemn de stejar iconostasul, tronul icoanei Maicii Domnului, tetrapodul, strănile, micul paraclis este un mic loc de refugiu pentru sufletul rănit, care se odihneşte privind armonia liniilor şi a culorilor.

În anul 1997, au început lucrările la noul aşezământ monahal, întrucât casa monahală din 1991 nu a mai corespuns numărului crescând de vieţuitoare. Acest aşezământ, dat în folosinţă in toamna anului 2009 coagulează administrativ aproape întreaga viaţă a mănăstirii: atelierele de croitorie-broderie, icoane îmbrăcate şi litografiate, trapeză, şi un mic paraclis de reculegere pentru vieţuitoare

 

Pafrazând una din cântările bisericii, fericită este viaţa celor care se întraripează cu dumnezeiescul dor. Aceasta este călăuza tuturor călugărilor, iar obştea de la mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” Căşiel, încearcă, toţi laolaltă şi fiecare în parte, să-şi poarte cu smerenie şi demnitate crucea primită de la  Dumnezeu, prin rugăciune şi muncă, împletite după modelul primit de Sfântul Antonie cel Mare.

Primenirea sufletească, prin sfintele slujbe ce se săvârşesc zilnic aici – cele şapte laude, Sfânta Liturghie – aduce în fiecare an tot mai mulţi credincioşi din cuprinsul ţării. Aceştia îşi aduc la umbra Crucii lacrimile, dorurile şi necazurile, iar pe măsura credinţei, pleacă având în suflet „buna vestire” a învierii.

obstea